Orice iubitor al muntelui ar trebui să urmeze un curs de orientare turistică pentru a se putea descurca în situații limită.
Orientarea ca sport a apărut pentru prima oară în țările nordice, ea având la bază utilizarea a două instrumente, harta și busola.
Harta este o imagine a terenului, transpusă la scară pe hârtie. În practica orientării, cel mai important element de cunoscut este scara hărții pe care o avem la dispoziție. În funcție de scară putem să calculăm distanțele pe hartă și pe teren.
Un alt element important al hărții este curba de nivel care ne indică altitudinea la care ne găsim și felul cum evoluează traseul nostru din acest punct de vedere.
Nu uităm nici semnele convenționale de pe o hartă de orientare, pentru că ele ne pot furniza indicații prețioase asupra locului unde ne aflăm într-un anumit moment.
Busola, pe de alta parte, ne ajută să aflăm direcția de mers, dacă o folosim corect cu harta. De principiu, orientăm busola și harta pe direcția nordului magnetic, rotindu-ne practic împreuna cu ele. În momentul în care am reușit să poziționăm cele două elemente, spre punctul unde dorim să ajungem, trebuie să ne fixăm un reper impunător pe traseu, ușor de remarcat (o stâncă, un copac semeț etc).
Deplasarea se face între două puncte, străbătând un traseu necunoscut, de regulă prin pădure, din acest motiv orientarea turistică este poreclită „sportul pădurii”. Între cele două puncte de capăt există puncte intermediare, de control.
Fiecare punct de control trebuie bifat de către sportiv, pentru ca traseul să-i fie validat. Între punctele de control participanții aleg direcția de mers folosindu-se de hartă și busolă.
Câștigă, firește, cel care scoate un timp mai bun
Dintre tipurile de orientări cunoscute, cea mai populară, fiind de altfel și cea mai veche, este orientarea în alergare.
De la orientarea în alergare au luat naștere mai toate sporturile întâlnite în orientare, fiind prin urmare un reper pentru ramurile acestui sport.
Principiul care stă la baza acestei clase de sporturi, și anume, deplasarea pe un teren necunoscut, oferă participanților nu doar plăcerea victoriei după un efort susținut, ci și revelația aventurii, mișcarea în aer liber, plus peisajele mirifice ce însoțesc de regulă astfel de trasee.
⦿ De ce ar practica cineva orientarea turistică?
În esența, cei ce aleg să practice acest sport, caută nu doar plăcerea victoriei, cât mai ales satisfacție în parcurgerea unui traseu misterios.
Pentru iubitorii muntelui, nu există plăcere mai mare decât peisajul și aventura. Când atracția muntelui se îmbină cu competiția, putem să și înțelegem motivul pentru care există atracție pentru această ramură sportivă.
Cei ce o practică spun deseori că ei nu caută neapărat victoria, ci se bucură pe cât posibil de natură, de frumusețe, de sănătate, de aer curat.
⦿ Istoricul orientării ca sport
Orientarea turistică ca sport a luat naștere în țările scandinave, fiind folosită inițial în pregătirea militarilor.
În 1897, în Norvegia s-a desfășurat primul concurs de acest gen. Răspândirea ei în afară s-a făcut mult mai târziu, abia în 1949, când au fost organizate campionate naționale în mai multe țări, fiind totodată recunoscută ca disciplină sportivă de către Comitetul Olimpic Internațional. În 1962 a avut loc primul campionat european de orientare turistică sportivă.
Abia în 1977, comitetul olimpic a hotărât să accepte orientarea ca un sport ce poate fi introdus în programul jocurilor olimpice – din păcate însă nici până în zilele noastre asta nu s-a întâmplat (vezi mesajul Federatiei Române de Orientare).
În anul 1986 s-a desfășurat prima Cupă Mondială de Orientare în alergare, iar în următorul an prima ediție a Cupei Mondiale de Orientare Schi.
În țara noastră, s-a plecat de la orientare turistică, ce înglobează diverse caracteristici sportive. Ea a continuat să coexiste cu turismul pentru că în esență competițiile se desfășoară în preajma unor obiective turistice ori amenajări cu scop turistic. Și în România au loc concursuri de orientare turistică sportivă la care participă îndeosebi copii și tineri.
În esență, orientarea turistică se face pe marcaje, dar fără să existe o competiție propriu-zisă. Când însă apare sportul în ecuație, lucrurile se schimbă și iau aspect de întrecere.
⦿ Beneficiile practicării orientării turistice pentru copii
Ce poate fi mai sănătos pentru copii decât petrecerea timpului în aer liber?!
Îmbinând beneficiile turismului sportiv cu cele ale orientării, cei mici își pot dezvolta cu adevărat calitățile fizice, își pot îmbunătăți aptitudini psihice și intelectuale.
Chiar dacă în fond nu competiția este importantă, pentru că toți cei care reușesc să parcurgă traseul, bazându-se pe cunoștințele lor teoretice și practice acumulate în timp, sunt câștigători. Există o satisfacție binemeritată dată de încheierea cu succes a itinerariului.
Cei ce se descurcă în teren folosind busola și harta de la vârste fragede, bucurându-se de reușita lor, câștigă pe lângă încredere în sine, și principii sănătoase pentru viitor.
Ca și în cazul unei drumeții obișnuite, orientarea cere răbdare, cere determinare, pasiune. Cât de importante sunt aceste lucruri pentru un copil? Extrem de importante! Și cât de ușoară pare învățarea lor, dacă ne gandim la această metodă inedită de „predare”!
Copiii simt o satisfacție deosebită și când obțin rezultate bune și foarte bune la diverse teste de orientare.
Dar, lăsând la o parte ideea de lecții și teste, chiar și numai faptul că reușesc să petreacă cât mai mult timp în natură, departe de TV, departe de telefon și tabletă, este deja un câștig. Noi știm asta cel mai bine la Wind Discovery, unde organizăm de foarte mulți ani cele mai minunate tabere pentru copii!
⦿ De la ce vârstă poate un copil să învețe cum se citește o hartă?
Cei mici sunt familiarizați cu hărțile în general din enciclopedii și atlase. Astăzi există și foarte multe puzzle-uri cu hărți diverse, mai simple ori mai complicate.
În curicula școlară, copiii încep să deprindă cunoștințe mai avansate de geografie în clasa a IV-a, așadar pe la 9 – 10 ani. Asta nu înseamnă însă că la o vârstă mai fragedă un copil nu poate învăța să utilizeze o hartă.
În momentul în care se obișnuiesc cu măsurarea lungimilor, pot folosi și harta, pentru că simbolistica unei hărți nu este chiar atât de complicată.
Ceva probleme ar putea apărea la citirea unor elemente mai complicate de pe hartă, cum ar fi curbele de nivel, de exemplu, sau unghiurile. Ținând cont că problemele de geometrie cu aplicații se predau abia în clasa a V-a, adică pe la 11-12 ani, cam aceea ar fi și vârsta la care copiii ar putea să înțeleagă în ansamblul său o hartă, cu toate elementele sale topografice incluse.
Totuși, traseele copiilor nu sunt atât de complicate, astfel încât să apară nevoia determinării pantelor, ori cine știe ce curbe sinusoidale complexe.
Copiilor oricum le sunt predate tactici de navigare simple, la nivelul la care pot ei asimila. Este îndeajuns până la urmă să poată efectua măsurarea distanțelor pe hartă, și se vor putea descurca foarte bine utilizând celelalte tehnici și tactici de adaptare la teren.
⦿ Ce îți trebuie pentru a practica orientarea?
Din echipamentul celor ce practică orientarea turistică sportivă fac parte: harta, busola, un echipament specific outdoor adaptat vremii, ochelari de protecție.
De remarcat că nu sunt permise aparatele GPS ori alte sisteme de navigatie electronice.
Înainte de orice eveniment, participanții trebuie să-și verifice hărțile și indicațiile primite, să cunoască foarte bine perimetrul în special pentru a nu-l depăși.
Este cu desăvârșire interzisă folosirea tricourilor ori a pantalonilor scurți în zonele împădurite ori zone ce pot fi periculoase.
În cazul în care vremea este nefavorabilă, se folosește îmbrăcăminte de protecție și încălțăminte adecvată.
De obicei, harta se recomandă a fi folosită într-o mapă ușoară din plastic, astfel încât aceasta să nu se deterioreze în caz de precipitații.
Ce trebuie să știe orice începător într-ale orientării
- să folosească o hartă de orientare înainte de a pleca și să se obișnuiască cu legenda hărții;
- trebuie să fim raționali, să urmăm drumul sigur, chiar dacă cel direct este mai scurt;
- nu trebuie să mizezi doar pe concurs în orientare, pentru ca astfel pierzi simțul realității și poți face greșeli;
- nu folosi maximul energiei pe care îl ai, drămuiește-o echilibrat pe parcurs dacă ne epuizam de la început, drumul până la final va fi un adevărat calvar;
- nu face opriri, tempereaza-ti mersul dacă e nevoie, dar nu te opri
- nu te oprești nici atunci când simți că te-ai rătăcit; în acest caz este bine să te întorci la ultima poziție cunoscută și să încerci o reorientare;
- nu fugi bazându-se pe inspirație – folosește harta și busola.
- dacă încerci să corelezi numărul de pași cu distanța parcursă, traseul ți se va părea mult mai ușor de străbătut. Acesta este un motiv suficient de bun pentru a-ți număra pașii.
- bazează-te pe hartă și busolă mai mult decât pe instinctul tău. Uneori din cauza efortului mare depus putem face aprecieri greșite.